Membru al echipajului de zbor al unei companii aeriene

Dacă esti cetățean italian și cetățean UE și lucrezi ca membru al unui echipaj de zbor pentru o companie aeriană din UE, iar locaţia ta de bază se află în România, este posibil să dorești să afli câteva informații despre posibilele tale obligații fiscale.

Să presupunem că ai un contract de prestări servicii, și nu un contract individual de muncă, cu o companie aeriană cu sediul în UE, dar nu în România, și că, din motive personale, alegi România ca locaţie de bază.

Așadar, premisele sunt:

• Persoana fizică nerezidentă își declară locaţia de bază în România
• Persoana fizică nerezidentă a încheiat un contract de prestări servicii cu o societate cu sediul în UE, dar care nu este o societate de drept român și nici nu are o sucursală în România.  Acest contract stipulează că persoana fizică nerezidentă este responsabilă pentru plata impozitului și a contribuțiilor sociale.

Întrebare: Ce obligații fiscale apar pe teritoriul României pentru persoana fizică nerezidentă?

În realizarea răspunsului nostru, vom porni de la locaţia de bază, dat fiind faptul că aceasta generează obligații fiscale și contributive pe teritoriul României.

În conformitate cu Anexa III din Regulamentul 3922/91 CE privind armonizarea cerinţelor tehnice şi a procedurilor administrative în domeniul aviaţiei civile, fiecare operator aerian are obligaţia de a stabili o bază de domiciliu pentru fiecare membru al echipajului.

Baza de domiciliu este definită ca fiind locaţia desemnată de operator membrului echipajului de unde în mod normal membrul echipajului începe şi încheie o perioadă de serviciu sau o serie de perioade de serviciu şi unde, în condiţii normale, operatorul nu este responsabil pentru cazarea membrului echipajului.

Regulamentul prevede faptul că operatorii trebuie să ţină seama de prevederile din subsecţiunea N a anexei III atunci când se folosesc de serviciile unor membri ai echipajului care sunt proprii angajaţi şi/sau lucrează independent (freelance) sau sunt angajaţi cu normă parţială.

Regulamentul (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială specifică faptul că o persoană care desfăşoară o activitate salariată sau independentă într-un stat membru (în cazul nostru unde este baza de domiciliu, deci România) se supune legislaţiei din statul membru respectiv (România).

O activitate desfăşurată în calitate de membru al echipajului de comandă sau al echipajului de cabină care furnizează servicii de transport aerian de pasageri sau de mărfuri este considerată a fi o activitate desfăşurată în statul membru în care se află baza de reşedinţă, astfel cum este definită în anexa III la Regulamentul (CEE) nr. 3922/91.

Regulamentul (CE) 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I) stabileşte că contractul individual de munca este reglementat de legea aleasă de părţi.

Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva angajatul de protecţia acordată acestuia în temeiul dispoziţiilor de la care nu se poate deroga prin Convenţie în virtutea legii care, în absenţa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în situaţiile următoare.

Astfel, în măsura în care legea aplicabilă contractului individual de muncă nu a fost aleasă de părţi (sau chiar dacă este aleasă, potrivit convenţiilor de la care nu se poate deroga, legea aplicabilă este expres reglementată), contractul este reglementat de legea ţării în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea în executarea contractului (în cazul nostru România). În cazul în care salariatul este angajat temporar într-o altă ţară, nu se consideră că şi-a schimbat locul de desfăşurare a muncii în mod obişnuit.

În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată, contractul este reglementat de legea ţării în care este situată unitatea angajatoare.

Dar de ce vorbim despre contract individual de muncă dacă în premize am menționat contractul de prestări servicii?

Potrivit art. 7 din Codul Fiscal românesc, este considerată activitate dependentă orice activitate desfăşurată de o persoană fizică într-o relaţie de angajare generatoare de venituri.

Dacă o activitate îndeplineşte cel puţin 4 dintre cele 7 condiţii menţionate mai jos, ea poate fi calificată drept activitate independentă:

1. persoana fizică dispune de libertatea de alegere a locului şi a modului de desfăşurare a activităţii, precum şi a programului de lucru;
2. persoana fizică dispune de libertatea de a desfăşura activitate pentru mai mulţi clienţi;
3. riscurile inerente activităţii sunt asumate de către persoana fizică ce desfăşoară activitatea;
4. activitatea se realizeaza prin utilizarea patrimoniului persoanei fizice care o desfasoara;
5. activitatea se realizează de persoana fizică prin utilizarea capacităţii intelectuale şi/sau a prestaţiei fizice a acesteia, în funcţie de specificul activităţii;
6. persoana fizică face parte dintr-un corp/ordin profesional cu rol de reprezentare, reglementare şi supraveghere a profesiei desfăşurate, potrivit actelor normative speciale care reglementează organizarea şi exercitarea profesiei respective;
7. persoana fizică dispune de libertatea de a desfăşura activitatea direct, cu personal angajat sau prin colaborare cu terţe persoane în condiţiile legii.

În cazul unui membru al echipajului de zbor, criteriul nr. 1 nu este îndeplinit, deoarece acesta nu are libertatea de a alege locul și modul de desfășurare a activității, precum și programul de lucru, acestea fiind  impuse de compania aeriană. În plus, criteriile 3, 4 și 7 nu sunt îndeplinite nici ele, astfel încât se poate spune că activitatea membrului nostru al echipajului de zbor este, din toate punctele de vedere, o activitate salariată.

Având în vedere că activitatea este considerată dependentă, contribuţiile sociale datorate sunt cele aferente veniturilor salariale obținute în baza unui contract individual de muncă, chiar dacă părțile au încheiat un contract de prestări servicii.

Art. 21 din Regulamentul CE 987/2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate sociala prevede:

1. Un angajator care îşi are sediul social sau reprezentanţa în afara statului membru competent (în cazul nostru România) este obligat să respecte toate obligaţiile stabilite de legislaţia aplicabilă angajaţilor săi, mai ales obligaţia de a achita cotizaţiile prevăzute în acea legislaţie, ca şi când sediul său social sau reprezentanţa sa s-ar afla în statul membru competent.
2. Angajatorul care nu are o reprezentanţă în statul membru a cărui legislaţie este aplicabilă poate cădea de acord cu angajatul ca acesta din urmă să poată îndeplini obligaţiile angajatorului în numele său în ceea ce priveşte plata cotizaţiilor, fără a aduce atingere obligaţiilor de bază ale angajatorului. Angajatorul face cunoscută o astfel de înţelegere instituţiei competente din respectivul stat membru.

În România declararea veniturilor salariale primite din străinătate este reglementată prin Ordinul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (OANAF) nr. 3706 /27 decembrie 2016 pentru aprobarea Procedurii de înregistrare a acordurilor încheiate de angajatori nerezidenţi care nu au sediu social, sediu permanent sau reprezentanţă în România şi care datorează contribuţiile sociale obligatorii pentru salariaţii lor, potrivit prevederilor legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi ale acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte, precum şi a altor aspecte procedurale.

În ceea ce privește plata impozitelor pe veniturile din salarii, trebuie să se țină cont și de convențiile de evitare a dublei impuneri pe care România le-a încheiat cu diferite țări. Principalele cazuri se referă la:

• Țări cu convenție care prevede impozitarea veniturilor în țara în care compania aeriană își are sediul social
• Țări cu convenție care prevede impozitarea veniturilor exclusiv în țara de reședință a salariatului.

Ca regulă generală, veniturile salariale obținute de persoanele fizice nerezidente care lucrează în România sunt impozabile dacă persoana fizică este prezentă în România una sau mai multe perioade care depășesc în total 183 de zile în orice perioadă din cele 12 luni consecutive care se încheie în anul calendaristic în cauză sau în perioada și în condițiile specificate în Convenția de evitare a dublei impuneri încheiată între România și Italia și numai dacă persoana fizică își dovedește reședința în Italia prin intermediul unui certificat de rezidență fiscală eliberat de autoritatea italiană competentă.

În cazul în care membrii echipajului de zbor lucrează mai mult de 183 de zile în România, aceștia sunt, de asemenea, obligați să completeze și să depună la agenția fiscală competentă Chestionarul de stabilire a rezidenței fiscale la sosirea în România, chestionar care trebuie depus la autoritatea competentă în termen de 30 de zile de la data la care se împlinesc cele 183 de zile de prezență în România.

Legislația care reglementează relațiile de muncă ale membrilor echipajului de zbor nu este în întregime clară și bine definită și considerăm că, în unele cazuri, protecția acestei categorii de lucrători lipsește.

Dacă eşti un lucrător care face parte din această categorie și ai ales să ai locaţia de bază în România, suntem convinși că ești interesat să afli ce obligații presupune contractul de muncă/servicii pentru tine – persoană fizică nerezidentă – pe teritoriul României.

Îţi stăm la dispoziție pentru orice nevoi, clarificări sau sprijin.